Psihoterapie sistemică
Relațiile care ne-au format și tiparele care ne conduc
Psihoterapia sistemică pornește de la o observație simplă, dar profundă: omul nu se formează în izolare, deoarece ne construim identitatea, emoțiile și felul de a ne raporta la lume în relație cu ceilalți. În familie, în cuplu, în comunitate. Acolo învățăm ce este permis, ce este periculos, ce trebuie ascuns și ce trebuie demonstrat.
De multe ori, dificultățile de la vârsta adultă nu apar din lipsă de inteligență sau voință, ci din loialități vechi față de sisteme relaționale în care am învățat să supraviețuim.
Atașamentul. Prima hartă a lumii
Felul în care ne-am simțit văzuți, liniștiți sau abandonați în copilărie devine modelul după care ne raportăm ulterior la relații, la noi înșine și la Dumnezeu. Atașamentul nu este o teorie abstractă, ci o experiență trăită în corp și emoție.
John Bowlby a descris atașamentul ca pe un sistem biologic de siguranță. Atunci când acest sistem a funcționat coerent, omul dezvoltă o capacitate naturală de încredere, autoreglare și relaționare. Atunci când a fost incoerent sau imprevizibil, apar tipare de anxietate, evitare, hiperadaptare sau retragere.
Aceste tipare nu dispar odată cu maturitatea. Ele se reactivează în cuplu, în parenting, în relațiile profesionale și în raportarea la sine.
Sistemul familial și regulile nescrise
În orice familie există reguli care nu sunt spuse, dar sunt trăite. Cine are voie să fie vulnerabil, cine trebuie să fie puternic, cine nu are voie să greșească, cine trebuie să se sacrifice.
Psihoterapia sistemică nu caută vinovați și nu rescrie trecutul. Ea aduce la lumină aceste reguli invizibile și modul în care ele continuă să influențeze alegerile din prezent. De multe ori, omul adult nu mai este constrâns de contextul inițial, dar rămâne fidel unui rol interiorizat: salvatorul, copilul responsabil, cel invizibil, cel care nu cere.
Credințele limitative. Concluzii timpurii despre viață
Din experiențele de atașament și din dinamica familială se nasc credințe profunde despre sine și lume. Nu sunt afirmații conștiente, ci concluzii emoționale formate devreme:
„Nu sunt suficient.”
„Dacă mă apropii, voi fi rănit.”
„Trebuie să fac mai mult ca să fiu iubit.”
„Nu am voie să greșesc.”
Aceste credințe funcționează ca lentile prin care interpretăm realitatea. Ele influențează reacțiile emoționale, alegerile și chiar modul în care corpul răspunde la stres.
Capcanele mentale
Schema therapy, dezvoltată de Jeffrey Young, descrie aceste structuri profunde ca scheme maladaptive timpurii. Ele sunt modele stabile de gândire, emoție și comportament, activate automat în situații relaționale.
O schemă nu este o problemă de logică. Este o organizare a sistemului intern în jurul unei nevoi neîmplinite. De aceea, omul poate recunoaște rațional că o reacție este exagerată și, totuși, să nu o poată opri.
Psihoterapia sistemică integrată cu elemente de schema therapy lucrează cu aceste capcane mentale în context relațional, nu izolat. Nu doar ce gândește omul, ci de ce acel gând a devenit necesar cândva.
Cum se lucrează în terapie
Procesul terapeutic nu este despre corectare, ci despre clarificare. Despre a vedea cum s-au format tiparele, ce au protejat și ce cost au avut în timp. Relația terapeutică devine un spațiu sigur în care aceste scheme pot fi observate fără judecată.
Lucrul se face gradual, cu atenție la ritmul persoanei și la capacitatea ei de a rămâne prezentă emoțional. Schimbarea nu apare prin confruntare dură, ci prin experiențe relaționale noi, trăite în siguranță.
Relația dintre sistem nervos, credințe și relații
Credințele limitative nu sunt doar idei. Ele sunt susținute de stări fiziologice. Un sistem nervos aflat constant în alertă va confirma mereu o lume periculoasă, iar un sistem nervos blocat va confirma lipsa de speranță.
De aceea, psihoterapia sistemică este adesea integrată cu lucrul asupra reglării emoționale și corporale. Când corpul se liniștește, mintea devine mai flexibilă. Când relația este sigură, credințele pot fi puse sub semnul întrebării fără teamă.
Un proces de conștientizare și alegere
Psihoterapia sistemică nu promite schimbări rapide și nu oferă soluții universale. Ea sprijină un proces de maturizare interioară, în care omul începe să distingă între ceea ce a fost necesar cândva și ceea ce este potrivit acum.
Pe măsură ce tiparele devin conștiente, apare libertatea de a alege diferit. Nu prin luptă cu sine, ci prin înțelegere, integrare și asumare.
Aceasta este miza reală a terapiei: nu să devii altcineva, ci să nu mai fii condus automat de istorii care nu îți mai aparțin.
