Ești special (Pancinello)
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niște omuleți mici, din lemn, ciopliți toți de un tâmplar pe nume Eli. Acesta își avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălțime se vedea întreg satul. Fiecare omuleț era altfel. Unii aveau nasul mare, alții aveau ochii mari.
Unii erau înalți, alții erau scunzi. Unii purtau pălărie, alții purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toți erau făcuți de același tâmplar și trăiau în același sat. De dimineața până seara, zi de zi, omuleții făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt.
Fiecare omuleț avea o cutie plină cu steluțe aurii și o cutie plină cu bulinuțe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluțe sau buline unul pe celălalt. Omuleții drăguți, din lemn lustruit și frumos vopsiți întotdeauna primeau steluțe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărita, nu primeau decât buline.
Tot steluțe primeau și cei talentați; unii puteau ridica greutăți deasupra capului, alții puteau sări peste cutii înalte. Mai erau unii care știau cuvinte dificile, iar alții care cântau cântece frumoase. Acestora toata lumea le dădea steluțe aurii. Așa se face ca unii omuleți aveau trupul plin de steluțe…
Alții însă nu știau să facă prea multe lucruri și aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceștia din urmă. Tot timpul încerca să sară cât mai sus, dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalți îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui și lipeau buline pe el.
De multe ori se mai si zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea și alte buline negre. Iar dupa aceea, când încerca să le explice omuleților de ce căzuse, mereu spunea câte o neghiobie și toți se îngrămădeau să lipească și mai multe buline pe el. După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia sa iasă pe stradă, se temea ca va face iar ceva anapoda
Adevarul este ca avea atât de multe buline încât ceilalți omuleți veneau și îi lipeau altele fără nici un motiv.
– Merită mulțimea asta de buline negre, își spuneau omuleții unii altora.
– Este clar că nu e bun de nimic!
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creadă ce se spunea despre el: „Așa este, nu sunt bun de nimic!”, își spunea el. În rarele dăți când ieșea din casă, stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simțea mai în largul său.
Într-o zi se întâlni cu un omuleț total diferit de ceilalți: nu avea nici steluțe, nici buline. Era din lemn si atât. Era o fata pe nume Lucia. Sa nu credeți că oamenii nu încercau să lipească etichete și pe ea! Încercau numai ca nu rămâneau lipite, ci cădeau.
Fiindcă nu avea nici o bulina, unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluță. Dar steluțele nu stăteau lipite. Alții însă o priveau cu dispreț fiindcă nu avea nici o stea si atunci voiau să îi lipească o bulină, dar si aceasta cădea imediat.
– Ca ea vreau sa fiu! îi trecu prin minte lui Pancinello. Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalți!
Așa că o întrebă pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o etichetă.
– Nu este mare lucru, ii răspunse ea. În fiecare zi mă duc sa îl văd pe Eli.
– Pe Eli?
– Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place sa stau cu el in atelier.
– Dar de ce?
– Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Și cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse și plecă.
– Dar crezi ca-i va face placere sa ma vadă?!?, strigă el dupa ea.
Însă Lucia nu-l mai auzi. Așa că Pancinello se întoarse acasă, se așeză la fereastră și începu să se uite cum alergau omuleții de colo-colo, lipindu-și etichetele unul pe celălalt.
– Dar nu este drept!, iși spuse el supărat. Si pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal și urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAȘE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru, trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cat brațul lui! Inghiți în sec și iși zise:
– Eu aici nu ramân!, și se îndreptă spre ieșire. Dar chiar atunci își auzi numele:
– Pancinello, tu ești?, se auzi un glas pătrunzător. Cât ma bucur să te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te vad mai bine!
Pancinello se întoarse încet și îl privi pe meșterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
– Știi cum mă cheamă?, îl intrebă Pancinello.
– Bineînțeles că știu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, îl ridică de jos si îl așeză lângă el pe bancă. Hmm… Se pare că ai adunat ceva etichete…
– Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!
– Pancinello, copilul meu, în fața mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalți despre tine!
– Chiar nu-ți pasă?
– Nu, și nici ție nu ar trebui să-ți pese! Cine sunt ei – sa împartă etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleți de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred ca ești o persoană tare deosebită!
Pancinello începu să râdă:
– Eu, deosebit? De ce aș fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aș însemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, își puse mana pe umărul lui micuț si spuse încet:
– Fiindcă ești al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodată… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… și in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
– În fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continuă apoi Eli.
– Am venit fiindcă m-am întalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, răspunse Pancinello.
– Știu, mi-a povestit despre tine.
– De ea de ce nu se prind etichetele?
– Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alții. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lași!
– Cum adică?
– Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te încrezi mai mult in dragostea mea, cu atât mai puțin îți va păsa de etichetele pe care ți le pun ceilalți oameni. Înțelegi?
– Păi, nu prea…
– Vei înțelege cu timpul. Acum ești încă plin de buline negre. Deocamdată îți va fi de ajuns să vii la mine in fiecare zi, iar eu îți voi aduce aminte cât de important ești pentru mine.
Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre ușă, Eli îi spuse:
– Nu uita, ești o persoana deosebita fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greșesc niciodată!
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi: “Cred ca Eli chiar vorbește serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea căzu de pe el o bulina…
de Max Lucado
Add Comment